Numele meu a apărut ieri, 13 octombrie, pentru prima oară după 22 de ani, pe o listă a foştilor disidenţi anticomunişti.
Este vorba despre lista publicată în suplimentul „Scânteia” al Jurnalului Naţional (vezi articolul „Cine sunt disidenţii români din arhivele Europei Libere„) şi elaborată de redactorii postului de radio Europa Liberă. Iată fragmentul respectiv:
În viziunea redactorilor de la secţia română a Europei Libere, corespundeau definiţiei de „disident” următorii cetăţeni: P. Alexandrescu, Gabriel Andreescu, Dan Badea, F. Balint, Ferenc Barabas, Petre Mihai Băcanu, Ana Blandiana, Geo Bogza, Mihai Botez, I.C. Brătianu, T. Brişcan, Silviu Brucan, Ion Bugan, Cristian Butuşina, Liviu Cangeopol, Alexandru Călinescu, Liviu Cană, Mariana Celac-Botez, Doina Cornea, Mihai Creangă, Cs Gymesi Eva, Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Radu Enescu, Iuliu Filip, Radu Filipescu, Ion Fistioc, V. Hanu, Gheorghe Huţanu, Florentin Scaleţchi, Lucian Iancu, Mircea Iorgulescu, Dumitru Iuga, Leontin Iuhas, S. Kanyadi, Karoly Kiraly, Mariana Marin, Alexandru Mateescu, Dumitru Mazilu, Corneliu Mănescu, M. Mesmer, Teohar Mihadaş, Dumitru Mircescu, Aurel Dragoş Munteanu, Gheorghe Năstăsescu, Adrian Niculescu, V. Opriş, Bodor Pal, M. Pavelescu, Nelu Prodan, Vasile Paraschiv, Constantin Pârvulescu, Dan Petrescu, Andrei Pleşu, N.C. Popescu, Ion Puiu, Lucian Raicu, Nicu Stăncescu, Mihai Stănescu, N. Stoia, D. Streza, I. Suciu, Suto Andras, I. Tempfli, Sorin Toma, Laszlo Tokes, G. Tărlescu, E. Ujvarossy, P.V.M. Ungureanu, Gheorghe Ursu, I. Vistea, Gheorghe Vasilescu.
Motivul apariţiei numelui meu pe această listă, pentru că despre mine este vorba, îl constituie o scrisoare deschisă adresată, în iunie 1987, lui Mihai Botez, gest de solidaritate cu protestul său împotriva dictaturii comuniste. Scrisoarea i-am înmânat-o personal, eu fiind student, iar el matematician în cadrul aceleiaşi facultăţi. Deşi ceea ce spuneam eu atunci, destul de stângaci, pare astăzi de neînţeles pentru cei care nu au trăit acele vremuri, ele decupau un fragment de realitate.
După citirea scrisorii (facsimil sus, avizarea documentului pentru apariţia pe post) la postul de radio Europa Liberă, de către Vlad Georgescu şi Ioana Măgură Bernard (foto jos), pe 6 decembrie 1987, a început „dansul”.
Am fost anchetat şi supravegheat permanent vreme de doi ani de către Securitate, mi s-a declanşat atunci, pentru prima oară, poate de frică, poate de stress, un tremor al mâinilor de care nu mai aveam să scap niciodată, dar, tot atunci, am aflat ce înseamnă să fii liber. Să ai curajul să-i spui împăratului că e gol! E un sentiment care, dacă nu te ucide, te întăreşte pentru totdeauna, iar cei care l-au încercat ştiu foarte bine ce spun.
Alături de mine a fost anchetată, separat, şi soţia mea, singurul prieten care mi-a rămas alături şi nu m-a părăsit în ciuda tuturor presiunilor făcute asupra ei. Ea avea să rămână singurul meu sprijin în bătăliile care au urmat.
Revenind la „dansul” cu anchetatorul, n-am fost bătut, aproape deloc, la interogatorii. Am primit doar un pumn în ceafă, pe la spate, de mi-am auzit gâtul trosnind înainte de a cădea. Motivul a fost că i-am spus colonelului anchetator (Urucu) că nu discut cu sergenţii majori şi că am pretenţia să fiu anchetat de un ofiţer superior care a absolvit o facultate. Nu ştiam că e colonel, era civil şi avea o privire în care nu distingeam urme de inteligenţă. Mă înşelasem, iar adevăratul sergent major, un zdrahon care mă adusese şi stătea în spatele meu, s-a simţit jignit şi m-a izbit fără nici un ordin. Asta a fost tot. De atunci, nimeni nu m-a mai atins, fizic, deşi teroarea psihică a fost permanentă, până în 22 decembrie 1989.
Din perioada acelor interogatorii ştiu că se putea refuza colaborarea cu Securitatea. Cei care, după 1990, au fost dovediţi ca şi colaboratori sau informatori ai fostei Securităţi ca poliţie politică şi au invocat faptul că au fost forţaţi la colaborare, mint pentru a-şi ascunde slăbiciunea, sau lipsa de caracter. Eu unul am refuzat şi n-aveau ce să-mi mai facă.
Protestul meu de atunci, care avea să mă urmărească şi mai încolo, a fost însă aproape inutil. Am intrat ca berbecul în malaxorul unui aparat de măcinat creiere, crezând că voi schimba lumea. Un fost coleg de atunci, Răsvan Popescu (actualul şef al CNA), chiar mi-a zis, cu reproş, înainte să nu mă mai cunoască: „ce bă, crezi că schimbi tu lumea?”. Avea dreptate. N-am schimbat-o…
Primul care m-a trădat atunci, dincolo de colegii sau cunoscuţii de tipul arătat, a fost chiar Mihai Botez. Deşi discutasem cu el, de mai multe ori, şi convenisem că un protest este eficient doar dacă este făcut de români care trăiesc în România şi nu de anonimi sau de români plecaţi peste hotare, mai mult, deşi am primit asigurarea lui că va rămâne în ţară, a plecat în SUA la 2-3 luni după ce primise scrisoarea mea de protest. Fusese repartizat la un Centru de Calcul de la Tulcea, iar apoi primise viza penru Statele Unite. Aşadar, mă solidarizasem cu un laş. Evident, mi-am asumat protestul, dar tot timpul am simţit gustul amar al inutilităţii. Pentru că nimeni nu s-a mai alăturat, atunci, gestului meu.
Ulterior, în 1988, a apărut ca disident şi Mircea Dinescu, fostul scribălău de la Ştefan Gheorghiu (foto sus, notând conştiincios versurile lui Ceauşescu), dar el făcea deja parte din lotul lansat şi protejat de KGB. Cum aveam să aflu după 1990, şi Mihai Botez făcuse parte din acelaşi lot.
Culmea, anchetatorul meu (colonelul Nicolae Urucu, de la Direcţia a III-contraspionaj de la compartimentul Cercetări penale al SMB) a fost convins până la moarte că făceam parte dintr-o reţea a CIA, iar asta am aflat-o în 1994 când l-am reîntâlnit şi am discutat cu el de pe alte poziţii: eu ziarist, el pensionat, dar tremurând amândoi – eu ca urmare a stressului şi fricii din nopţile cu interogatorii, iar el de şocul reîntâlnirii uneia dintre victimele sale…Discuţia a fost însă raţională şi aşa am aflat că el avea convingerea că fac parte dintr-o reţea. Anchetatorul Urucu (nume legendat „Mircea Ionescu”) a murit cu această convingere, falsă, deoarece cu excepţia lui Botez nu avusesem nici o altă conexiune pe linia protestului meu.
Protestul a mai fost inutil şi pentru că, deşi riscasem totul pentru viitorul fiului meu, nenăscut atunci, aveam să constat ulterior, după două decenii, că n-aveam să reuşesc să-i ofer un alt viitor decât cel pe care singur şi-l poate face. Băiatul meu are astăzi aproape 18 ani, ieri tocmai a aflat că a fost admis în comunitatea MENSA (adică a celor cu un IQ destul de ridicat), a fost olimpic la fizică şi engleză, e în ultimul an la cel mai bun liceu din Capitală, e şeful clasei, iar la anul va pleca să studieze la o Universitate din Anglia în cazul în care va prinde o bursă. Dacă ar rămâne în ţară ar ajunge şomer, ca taică-său, sau ar trebui să suporte presiunea zilnică a unei societăţi bolnave, călărite de politicieni mafioţi.
După 1990, am încercat să schimb ceva în ţara asta şi am renunţat la postul de profesor de matematică pentru acela de ziarist.
Am scris sute de anchete, am făcut mai multe filme şi reportaje de televiziune, am fost nominalizat de trei ori la faza finală a APTR (Asociaţia Profesioniştilor din Televiziunea Română), am fost nominalizat şi am participat cu un film („Puşcărie la domiciliu”) la Festivalul Internaţional al Producţiilor Audiovizuale de la Biarritz-Franţa (foto dreapta), am scris singura carte de pe piaţă pe tema conturilor fostei securităţi (Averea Preşedintelui. Conturile Ceauşescu – foto sus), iar de mai multe luni am devenit freelancer, un fel de şomer nerecunoscut ca atare.
De multe ori am fost indus în eroare şi vândut chiar de şefii mei, pentru bani sau alte avantaje. Am rămas însă jurnalist de investigaţii, chiar dacă ziarele centrale, dar şi televiziunile private au încăput pe mâna mafiei politico-financiare autohtone, poate cu două excepţii notabile: Evenimentul Zilei şi Emisiunea Naşul a lui Radu Moraru de la B1TV.
Nu m-am lăudat niciodată cu activitatea mea de disident anti-comunist, am invocat-o doar aluziv, în câteva rânduri, ca argument pentru buna mea credinţă, pusă, de tot atâtea ori, sub semnul întrebării.
M-am mai justificat o dată, în urmă cu mai multe luni, atunci când fiţuica Ziua a lansat un document atribuit SRI, dar nerecunoscut de instituţia invocată, din care rezulta că aş fi fost membru al unei reţele de influenţă a CIA compusă din persoane precum Adrian Severin, Sorin Roşca Stănescu, Dan Pavel, Mihai Pacepa, Liviu Turcu, Mircea Răceanu, Radu Ioanid etc. Am amintit acolo, pe scurt, despre anchetarea mea din perioada 1987-1989.
Asta a coincis, oarecum, şi cu disponibilizarea mea de la Gardianul, ziarul aceluiaşi paravan Liviu Luca, în fapt fiind vorba despre o formulă de concediere deoarece linia ziarului era subordonată intereselor mafiei politico-financiare, concentrată pe atacul continuu împotriva lui Traian Băsescu, iar eu neputând accepta să mai scriu – pentru a-mi câştiga existenţa – împotriva convingerilor mele.
Am fost lăudat, înjurat, dat în judecată, jignit, numit „securist”, „agent CIA”, „omul lui SOV”, bătut, ameninţat, disponibilizat etc. etc. Până şi pe acest blog, cu un număr redus de cititori, m-au ajuns ameninţările unora…Am trecut însă peste toate. Personal, deşi am cam obosit predicând în pustiu, n-am renunţat încă şi nu cred că voi renunţa.
Sunt un jurnalist obişnuit, care nu apare la televizor, nu are exerciţiul retoricii, nu face jocuri politice şi se străduieşte să rămână cât mai anonim posibil pentru un om dedicat presei de investigaţii. Deocamdată m-am refugiat pe acest blog unde imi mai dau, din când în când, cu presupusul despre ceea ce ni se întâmplă. Sper că va veni o vreme în care opinia publică va exclude tonomatele din presă, iar patronii vor fi obligaţi să-i lase pe profesionişti să-şi facă meseria.
Iată, mai întâi textul Protestului meu din 1987:
DOMNULE BOTEZ
Vin la dv-stră deoarece este necesar să vin. Starea de fapt existentă înţara noastră a devenit de nesuportat. Suntem, în revolta noastră, solidari cu fiecare fibră a acestui neam de victime, de exploataţi: Poporul român. Acest popor se află azi într-un punct critic al existenţei sale: e pe cale de a fi mutilat; e vorba de conştiinţa lui hărţuită, sărăcită, deformată. Această conştiinţă este azi redusă la o singură dimensiune: a supravieţuirii necondiţionate, a supravieţuirii oricum.
Cultura, arta, literatura, ştiinţele, hrana spirituală a acestui popor a încetat de mult să mai fie o coordonată a vieţii. Totul este kitch, pentru că totul stă sub semnul nonvalorii. Spiritualitatea românească se află într-o criză teribilă, de neînchipuit.
Generaţia de schimb, de mâine, a cărei impotenţă se pregăteşte azi ca şi ieri în creşe, grădiniţe, şcoli, această generaţie va primi ca pe o moştenire criza şi o va adânci, o va amplifica.
Mergem cu paşi repezi, planificaţi spre sinucidere, spre sinuciderea spirituală, spre mutilarea naţiunii române.
E timpul să facem ceva, cât nu va fi prea târziu, pentru această naţiune, pentru copiii care-şi aşteaptă rândul la sterilizarea culturală, pentru viitorul patriei noastre.
Cauza …alienării omului şi a muncii sale, cauza nivelului inuman de scăzut al vieţii materiale şi spirituale, cauza răului –într-un cuvânt – din ţara noastră, nu este decât aceasta: Puterea. Puterea dictatorială, iată ce a generat criza materială şi spirituală în care ne aflăm.
E un adevăr incontestabil, aceasta, pentru că poate fi demonstrat, argumentat în cele mai mici amănunte, aşa încât să poată fi înţeles şi de cei mai fanatici adepţi ai regimului. În ceea ce mă priveşte, personal, sunt dispus să fac orice sacrificiu ar fi nevoie pentru ca poporul român să aibă parte de o viaţă mai bună. Pentru ca românii să fie dezrobiţi material şi spiritual, să fie liberi.
Consider că e de datoria mea ca român să mă angajez în lupta pentru dobândirea pâinii şi a libertăţii neamului meu. Şi pe mine mă priveşte starea de lucruri din ţară şi dacă eu nu fac nimic pentru a o schimba, atunci nimeni nu va face ceva pentru asta. Dacă eu, care sunt direct implicat ca obiect al acestui regim şi al politicii sale, dacă eu ca victimă conştientă mă resemnez, acceptând această condiţie fără a mă revolta, atunci nu fac altceva decât să încurajez regimul în activitatea sa destructivă.
Analizând „Dimensiunea românească a existenţei” a lui Mircea Vulcănescu, Eugen Simion sublinia: „Românul nu este aplecat spre lucrul practic, românul nu este un spirit imperativ, starea lui normală e lipsită de sentimentul gravităţii existenţei, dar din când în când, are un sentiment „kairotic”, în el se aprinde ideea unei prefaceri bruşte şi intră sub dominaţia lui „acum ori niciodată”, după care recade în somnul marilor cicluri, redevine surâzător şi indiferent la evenimente. (E.S., Jurnal german – 85, pp 199-200).
A sosit timpul lui „acum ori niciodată”, domnule BOTEZ. Teroarea îndelungată care a apăsat asupra poporului român i-a dat acestuia o nouă dimensiune: frica. Poporul nostru nu a fost un popor fricos, ne-o spune istoria. El a devenit fricos. El a avut parte de dominaţie străină, dar a ştiut să se menţină, să se organizeze, să lupte şi să-şi capete independenţa, să realizeze Unirea, să devină singur stăpân pe destinele sale.
Iată însă că din mijlocul acestui popor s-au ridicat (trădătorii) asupritorii. Au fost poate, revoluţionari, au fost poate animaţi de idei revoluţionare, dar n-au fost consecvenţi cu ei înşişi, cu idealurile pe care le reprezentau, n-au ştiut să se ridice la nivelul încrederii acordate de cei simpli, de cei sărmani, de cei care s-au aflat în primele linii pe fronturile tuturor războaielor ce le-au purtat.
Reprezentanţii poporului, fii acestui popor, s-au transformat în vampirii care au supt sângele naţiunii. Toţi au început prin a fi cu poporul şi au terminat prin a trăda acest popor. Meschini, venali, inculţi,aceşti vârcolaci au invadat fotoliile puterii şi de acolo au dirijat distrugerea ţării, a culturii şi a valorilor sale. Clasa conducătoare a devenit o clasă de privilegiaţi. E o clasă nouă aceasta: nu sunt nici muncitori, nici ţărani,. Nici intelectuali. Se numesc privilegiaţi, o pătură nouă socială, pătura superioară. Ea a perpetuat puterea şi ea o va menţine. Din mijlocul ei s-a ridicat dictatura, regimul dictatorial. Totul a fost pus de acum în slujba puterii şi sub controlul ei. A fost întărit aparatul poliţienesc intern- Securitatea;populaţia a sfârşit prin a deveni cobaiul Securităţii. Orice act de revoltă al oamenilor este reprimat cu cruzime, orice revoltă este înăbuşită. Frica s-a generalizat, a devenit o constantă a vieţii.
Frica a îngenunchiat poporul român. Frica de duşmanul din umbră, de cel care te vinde şi primeşte bani pentru asta, de iuda care a supt ca şi tine de la acelaşi sân, de victima inconştientă – căci până şi trădătorul acesta este o victimă, care adulează regimul. Trebuie găsite cât mai grabnnic soluţii prin care acest popor să-şi învingă frica, să se unească, să se scuture şi să-şi strivească lipitorile sub călcâie.
Această frică trebuie înţeleasă în primul rând, trebuie conştientizată. Adică fiecare om să înţeleagă de ce îi este frică, ce i se poate întâmpla „dacă”.
E un paradox cum poate să-i fie frică unui om care suferă de foame, de frig, care vede în jur numai corupţie şi birocraţie, care munceşte şi nu este plătit pe măsură, care este înjosit, maltratat, umilit, care simte asupra lui ochii întrebători, nevinovaţi şi acuzatori ai copiilor înfometaţi, micşoraţi de frig, ochi pe care nici un părinte nu ar dori să-i vadă astfel; e paradoxal cum nu-şi dau seama aceşti oameni că nu-şi pot salva copiii, dacă la ei nu se gândesc, decât ridicându+se şi luându-şi singuri – dacă altfel nu se poate – drepturile lor fundamentale. E paradoxal cum de nu înţeleg că sunt victime şi să acţioneze în consecinţă.
Dar ce li se poate întâmpla mai rău?
Să fie bătuţi, schingiuiţi, omorâţi? Nu vor fi omorâţi pentru că nu poate fi omorât un popor întreg. Dacă nu se va găsi o cale de a se dialoga cu puterea, atunci vor fi şi victime. Doar lipsa sacrificiului face irealizabilă victoria. Deci sacrificiile sunt în firea lucrurilor, sunt necesare.
Oricum, dacă pe mine mă vor omorî, va rămâne fratele meu care să continue lupta, dacă şi pe el îl vor omorî, va continua fiul surorii mele, dacă ne vor omorî pe toţi, vor rămâne copiii care să ne răzbune, sau să ne continue spiţa. Conştiinţa celor din jur a suferit şi suferă în continuare mari transformări.
Oamenii sunt îndobitociţi, înrăiţi, sunt asmuţiţi unii împotriva altora, şi din învălmăşeala încăierării lor nici unul nu se alege cu ceva, sau dacă vreunul câştigă, atunci acel câştig e iluzoriu: o victimă nu poate câştiga nimic de la o altă victimă. Câştigul încăierării nu poati fi decât al călăului, al regimului-călău căci astfel, demolându-se una pe cealaltă, victimele uşurează munca gâdelui (călăului) care, neconştientizat ca fiind cauza încăierării, rămâne mascat, absolvit adică, aparent, de vină.
În fine, iată ce trebuie să cunoască oamenii: cauza răului. Această cauză este, după cum spuneam, Puterea Dictatorială. Şi cei care nu ştiu încă, trebuie să afle acest adevăr, pentru că mai sunt încă oameni, care îşi închipuie că Preşedintele nu ştie ce se întâmplă în ţară: nu numai că ştie, dar este şi principalul vinovat, principalul răspunzător de această situaţie.
Acest geniu – cum îi place să i se spună – al întunericului, care doar cu HITLER sau STALIN se poate compara, acest om diabolic care a ştiut să înşele aşa de uşor încrederea poporului n-a făcut în acest timp decât să-şi întărească regimul dictaturii personale şi să-şi ducă la îndeplinire cele mai extravagante idei megalomanice. În timp ce oamenii suportau cele mai inumane restricţii alimentare şi de combustibili, regimul finanţa construcţia canalului, canalizarea Dâmboviţei, construcţia Centrului Civic etc. etc.
Cultul personalităţii, împins până la paroxism, până dincolo d elimitele umanului, ne-a secătuit vocabularul de superlative, ne-a foorţat să inventăm sintagme imposibile, să spargem tiparele – altfel, atât de flexibile – gramaticale, acest cult i-a dat preşedintelui NICOLAE CEAUŞESCU convingerea că, pentru el, totul este posibil! Dar ce este imposibil când dispui de un popor de sclavi? (mă mir că nu a a vut curajul să-l ia pe GORBACIOV de guler şi să-l dea afară din Sala Palatului când acesta din urmă a început să vorbească despre om şi democraţie!).
Un om bătrân remarca odată, într-o noapte, mergând pe străzile unui orăşel din provincie: „Puţină lumină să mai fi fost şi era exact ca în timpul războiului!”. Românul găseşte timp să mai şi râdă.
„Construim socialismul cu poporul şi pentru popor”, iată ce ne spune secretarul general al PCR-ului. Cine „construim”? Noi privilegiaţii, noi partidul, noi NICOLAE CEAUŞESCU? Noi, aceştia care construim de la tribuna oficială, noi, din moment ce construim cu poporul înseamnă că suntem parte separată de acest popor, că adică, în ţară, există două tabere: NOI şi poporul. Aşa rezultă, aşa şi este: poporul de-o parte, privilegiaţii de cealaltă. Altfel ar fi fost dacă ni s-ar fi spus de la înalta tribună: Noi, poporul, construim socialismul pentru noi înşine! CU, această prepoziţie a dat totul pe faţă. Ea este bine pusă acolo, pentru că exprimă un adevăr ascuns, refulat (Freud avea ceva bun în teoria lui).
Domnule BOTEZ, iertaţi-mi această ieftină incursiune în teoria refulării, nu mi-o luaţi ca pe un act de neseriozitate, dar m-am gândit că dacă mă vor omorî după ce aceste rânduri vor vedea lumina tiparului sau vor fi citite pe calea undelor, n-ar fi rău ca românul să mai schiţeze şi un zâmbet…
Căci iată, românului i-a fost luat totul pentru a i se da în schimb – chipurile – totul. Ce a primit în schimb? Pâine pe cartelă, ulei pe cartelă, zahăr pe cartelă, benzină pe cartelă, cultură pe cartelă, dragoste pe cartelă, copii pe cartelă, viaţă pe cartelă? De ce să ne fie ruşine că suntem români? De ce suntem arătaţi cu degetul de ultimul şomer din capitalism, de întreg Occidentul? De ce suntem supranumiţi „Etiopia Europei”? Unde-i mândria nopastră de români? Unde sunt oamenii noştri de cultură, de ştiinţă, de bine? De ce pleacă oamenii din ţară şi preferă exilul, moartea, chiar, pe frontieră, vieţii din România de azi?
Unde ne este cultura? Unde ne sunt valorile? Unde ne sunt copiii şi bătrânii bolnavi şi flămânzi care n-au putut trece pragul atâtor restricţii impuse de regim?
Unde este tinereţea pe care orice om trebuie s-o aibă la 24 de ani şi care mie mi-a fost refuzată?
Cine va răspunde la aceste întrebări şi la multe altele, în faţa omului, în faţa istoriei? Şi cine va fi făcut răspunzător pentru ele?
De ce trebuie să mori, sau să te aştepţi să fii omorât după ce rosteşti adevărul?
Sunt pentru socialism, domnule Botez, dar pentru adevăratele idei socialiste, pentru egalitatea în drepturi şi îndatoriri, pentru democraţie, pentru umanism, pentru promovarea valorilor, pentru cultură, pentru bunăstare, pentru pace. Până şi pacea, această necesară condiţie a menţinerii vieţii pe Terra, până şi aceasta a fost transformată într-o mască a regimului de la noi. Această mască ascunde dorinţa regimului de „neamestec în treburile interne”. Pentru a exista, pentru a putea tăia şi spânzura după bunul său plac în ţara noastră, regimul are nevoie de acest „neamestec”. Vrea siguranţa păcii dincolo de hotare căci dacă şi-a întărit atât de mult armătura interioară, singura cale pe unde s-ar mai putea face presiuni asupra lui, ar fi din exterior. Dar iată, între graniţe nu există deloc pace, se duce un război surd, rece, între regim şi populaţie, între călăi şi victime, între victime şi victime.
S-a ajuns în aşa hal încât foarte mulţi sunt aceia care-şi doresc o invazie a ungurilor(!) sau ruşilor (!), un ajutor de la Gorbaciov, pentru că, îşi spun ei, aceasta ar fi singura cale spre normalizarea vieţii, spre răsturnarea regimului dictatorial de la Bucureşti. E timpul ca oamenii să înţeleagă că nu va veni nimeni din afară să le rezolve problemele, că ei înşişi sunt interesaţi şi în măsură a le rezolva.
Am pornit de la a ne vinde între noi şi am ajuns la a ne vinde altora… Ne vindem altora: omul, viaţa, liberatea sunt convertite în dolari, în mărci, şi se exportă. Statul exportă copii în schimbul a câtorva sute de dolari, statul român îşi exportă etnicii germani pe câteva mii de mărci! Cine dacă nu sclavii sunt trataţi ca o marfă? Cum de s-a putut ajunge aici?
Domnule Botez, eu nu sunt decât unul dintre cei mulţi, un reprezentant al victimelor, eu însumi sunt o victimă, un reprezentant al generaţiei de sacrificiu pe care aş dori-o a fi ultima generaţie de sacrificiu. Pe umerii notri apasă povara reconstrucţiei acestei ţări, a reparării pagubelor pricinuite de holocaustul dictatorial, iar pe umerii celor din generaţia d-voastră mai mult apasă povara răspunderii. Căci aţi fost generaţie de sacrificiu şi, iată, ne-aţi sacrificat şi pe noi. Şi aşa cum noi acuzăm generaţia d.voastră, tot aşa generaţia mea va fi acuzată de generaţia copiilor noştri în cazul în care ne va fi frică să acţionăm hic et nunc!
Trebuie să ne solidarizăm, să ne organizăm, să organizăm poporul, să-l punem în mişcare, să ne recăpătăm drepturile noastre fundamentale, căci poporul suntem noi, victimele de azi, fiecare-n parte şi toţi laolaltă. Avem nevoie de dezrobirea morală şi spirituală, avem nevoie să fim cu adevărat liberi!
Avem ceva care ne uneşte: revolta!
Pasiunea revoltei – spunea Nicoale Balotă – analizând Omul Rvoltat al lui Camus – izvorăşte dintr-un preaplin al iubirii, al nevoii de unire. Aparent negativă, revolta e profund pozitivă, căci ea revelează ceea ce la om e întotdeauna de apărat. De apărat e o valoare. Ceea ce se apără e o solidaritate. Şi, tot el, în acelaşi studiu, scria: „omul revoltat este cel care spune Nu, cel care refuzând o adeziune, nu renunţă la acţiune. Negaţiei sale îi e complementară o afirmaţie la fel de netă. Revoltatul e convins că are dreptate, ceva ce presupune încredere în propria raţiune, opunându-se unei nedreptăţi ca unui dat iraţional. Revolta implică încrederea în sensul acţiunii, în valoarea pe care o urmăreşte, ca şi afirmarea nonsensului, a nonvalorii care trebuie eliminată. În lumea revoltei omul îşi dă seama că există în el un dat cu care merită să te identifici, că orice mişcare de revoltă invocă tacit o valoare. Între solidaritate şi revoltă există o condiţionare reciprocă: solidaritatea oamenilor se întemeiază pe mişcarea de revoltă şi aceasta, la rândul ei, nu găseşte o justificare decât în această complicitate. Orice revoltă care distruge solidaritatea încetează de a fi o revoltă. Conceptul însuşi al revoltei se întemeiază pe dorinţa de a nu-şi reglementa voinţa numai pe plan individual, de a nu te mântui singur. Mă revolt, deci suntem!- declară omul revoltat”.
Despre frică nu poţi vorbi decât după ce tu însuţi ai cunoscut-o, tu însuţi ai fost hărţuit de ea. Te-ai luptat cu ea şi ai învins-o, sau dacă nu ai învins-o, ai înţeles-o cel puţin şi eşti în felul acesta pe cale de a o învinge. Când poţi spune că ţi-ai depăşit frica? Cred că numai atunci când poţi spune, pe drept cuvânt, că nu mai ai ce pierde, când după ce ai pierdut totul, după ce ai văzut că toate drumurile îţi sunt barate, că nu există nici o cale dreaptă, curată, spre a te afirma ca om, după ce te-ai convins că eşti deposedat de tot şi de toate, că eşti o victimă nevinovată, că eşti forţat să intri în hora trădătorilor împotriva voinţei tale, ei bine, după toate acestea ţâşneşte în tine revolta. Revolta împotriva nedreptăţii, împotriva adulării, a zeificării, , revolta părţii împotriva întregului intrat în putrefacţie.
În dezordinea totalizatoare se aprinde scânteia unei ordini, a unei rostuiri, a unei puneri în rost a lucrurilor, cum spune domnul Noica. După ce te-ai pus pe tine însuţi sub legea lui „nu mai am ce pierde”, după ce ai înţeles necesitatea unei ordini în haosul acesta, nu mai ai de a face cu frica pentru că, oricum, nu-ţi mai aparţii. Ai devenit un om al ideii, vei lupta de acum pentru transformarea ei din potenţă în act.
Moartea nu mai prezintă importanţă, tu eşti muritor, vei muri oricum. Ideea este cea care trebuie să trăiască. Pentru că, iată, majoritatea are nevoie de ea, căci chiar dacă fiecare om din această majoritate moare oricum odată şi odată pentru că este muritor, asta nu înseamnă că poate să şi trăiască oricum.
Eu unul nu pot trăi oricum, nu mai pot trăi oricum. Şi sunt convins că nu numai eu.
Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a trăi, pentru a mă menţine în orizontul cinstei, al drptăţii, al omeniei. N-am pactizat până acum şi nu voi pactiza niciodată cu Puterea, cu această putere dictatorială.
Nu cred în Dumnezeu, dar respect credinţa părinţilor şi a strămoşilor mei, a neamului meu. Dacă ea, credinţa, va trebui să dispară, atunci va dispărea de la sine, nu trebuie demolate cu forţa lăcaşurile de cult pentru asta. Nu poţi intra cu buldozerul în sufletul oamenilor. Cum de n-au înţeles reprezentanţii puterii că omului, celui care trăieşte într-un crez, îi poţi lua totul, chiar şi carnea i-o poţi smulge, dar nu-i poţi lua credinţa?!
Populaţia nu trebuie văzută şi tratată ca o turmă, căci ea este alcătuită din persoane concrete, din individualităţi distincte. Omul nu trebuie tratat ca o vită socială, el nu trebuie depersonalizat într-atât încât să fie confundat cu animalele de povară şi manipulat asemeni lor. El nu trăieşte ca să muncească, ci munceşte ca să trăiască. Munca este o necesitate a supravieţuirii. Ea nu trebuie confundată cu viaţa, ea nu este şi suficientă. Există trebuinţe, necesităţi, aspiraţii nu numai de ordin material, ci şi de ordin spiritual, căci omul are şi viaţă spirituală.
Acestea sunt adevăruri elementare de care regimul nu catadicseşte să ţină cont. Pentru el, omul din popor nu are viaţă spirituală căci din politica pe care o duce nu rezultă aşa ceva. Pentru el probabil intelectul sălăşluieşte numai în vilele partidului şi este tapiţat cu lemn de trandafir.
Însuşi Kant dacă ar mai trăi ar face greva foamei în faţa ambasadei române din Berlin, dacă ar afla părerea regimului de la Bucureşti despre intelect. Chiar şi Erasmus s-ar sinucide.Îţi vine să te dai capul de toţi pereţii, să le plângi de milă celor din jur când vezi în ce hal au fost aduşi.
Auzi: savant de renume mondial la Pluguşor! Romantism revoluţionar! La cererea oamenilor muncii, duminică se lucrează! Trebuie să recuperăm munca patriotică! Cel mai iubit fiu al poporului, Întâiul erou, cel mai erou dintre eroi! etc. etc. Se aude că începând de la anul ziua de naştere a preşedintelui Nicolae Ceauşescu va fi decretată cea mai mare sărbătoare a României! Asta ca o încununare a…
E sfârşitul lumii, domnule Botez! Ori facem ceva pentru oameni, ori dacă nu, ne călugărim! Dăm bisericii dreptate, găsim imediat explicaţia, nu ne mai batem capul cu monstruozităţi, vom spune că e voia Domnului, vom sta liniştiţi şi ne vom aştepta sfârşitul. Cale de mijloc nu există, cel puţin pentru mine. Arhimede avea nevoie de un punct de sprijin, eu am nevoie de d.voastră, de oameni ca d.voastră, de cât mai mulţi astfel de oameni.
Trebuie să protestăm. România nu poate, nu trebuie să se sinucidă. De aceea am considerat că este necesar să vin la d.voastră, să fac cunoscute public aceste opinii, să mă declar om şi să lupt pentru oameni. Încă nu este totul pierdut.
Mă numesc DAN BADEA şi sunt student în anul al treilea al Facultăţii de Matematică a Universităţii Bucureşti. Stau în Complexul Studenţesc Grozăveşti, strada Splaiul Independenţei nr.204, Bloc D, camera 302, am domiciliul stabil în localitatea Petreşti, comuna Coşeşti, judeţul Argeş, nr.216. Sunt român şi nemembru de partid. Am 24 de ani.
Acestea mi-au fost opiniile, acesta crezul, acesta sunt. Sufăr pentru această biată Românie şi mă voi sacrifica pentru ea. Ceea ce nu ştiu prea bine este cum să mă fac util cu adevărat acestui popor de victime. N-am încă experienţa luptei destul de bogată. De aceea am venit la d.voastră.
Dan Badea
2 iunie 1987
Bucureşti
Deşi nu are decât valoare pur istorică, prezint, mai jos, în facsimil, scrisoarea trimisă de mine postului de radio Europa Liberă şi citită chiar de ziua lui Ceauşescu (Sfântul Nicolae), pe 6 decembrie 1987. Menţionez că textul a fost corectat şi adnotat de Vlad Georgescu, iar documentul mi-a fost pus la dispoziţie în 1991, la cererea mea, de către unul dintre redactorii acestui post de radio.