Categorie: 
Avocatul-procuror al soților Elena și Nicolae Ceaușescu, rămas în memoria publică drept una dintre cele mai grotești figuri ale procesului din 25 decembrie 1989, s-a alăturat și el, pentru o lungă perioadă, grupării de crimă organizată conduse de Liviu Luca și Sorin Ovidiu Vîntu. El a fost, cel puțin până în anul 2007, unul dintre personajele cheie din societatea Petromservice, firmă devalizată de echipa lui SOV, ai cărei membri de bază au fost arestați recent și acuzați de fraudarea societății cu 83 milioane de euro și a bugetului consolidat al statului cu aproximativ 98 milioane de euro.
O fraudă, așadar, de peste 180 milioane de euro într-o firmă ”apărată”, juridic, de fostul avocat al lui Ceaușescu. Anterior, în iunie 2011, o altă grupare din cadrul Petromservice, conexată aceluiași SOV, fusese deja trimisă în judecată pentru spălare de bani după ce scosese din firmă, printr-o ingenioasă rețea de offshoruri, peste 8,5 milioane de euro. Societatea fusese o adevărată mașină de făcut bani pentru cuplul Luca-Vîntu, care, ulterior plecării lui Lucescu din firmă, au falimentat-o rapid. Cum a ajuns celebrul magistrat Constantin Lucescu în rețeaua lui Vîntu nu e greu de intuit câtă vreme imperiul lui SOV a fost un adevărat refugiu pentru ofițeri din toate structurile militare, inclusiv serviciile de informații.
Conform informațiilor din cadrul fostei Petromservice, actuala PSV Company, Constantin Lucescu a fost șeful oficiului juridic al firmei până în decembrie 2005, iar apoi consilier juridic până în luna mai 2006. În perioada mai 2006-februarie 2007 el a devenit consilier al directorului general al Petromservice, Mihai Sorin.
Atât de bine l-a consiliat Lucescu pe Mihai Sorin, încât acesta avea să fie prins și legat câțiva ani mai încolo pentru constituire de grup infracțional organizat și delapidare. La acea dată însă, în 2007, Lucescu reprezenta o garanție că lucrurile merg bine la Petromservice câtă vreme infractorul în devenire Mihai Sorin avea în dreapta sa un magistrat ce fusese trecut în rezervă cu gradul de general de divizie.
De ce avea nevoie cuplul Vîntu-Luca de un magistrat ca Lucescu la firma pe care au construit-o exact după modelul Gelsor? Ce cunoștințe deosebite avea generalul Lucescu, specializat în apărarea marilor criminali din România, atât prin poziția sa de avocat cât și prin cea de judecător și președinte al Tribunalului Militar Teritorial București? Este el specialist în drept comercial? Dacă nu, care a fost rolul generalului Lucescu în afacerea Petromservice, de la început până în preajma intrării sale în faliment? Trei ar fi posibilele răspunsuri. Primul și cel mai facil ar fi ține de hazard. Cuplul Vîntu-Luca l-ar fi angajat total întâmplător, poate pe motiv că ar fi copil din flori și ar avea, astfel, ceva în comun cu Vîntu. Numele complet al lui Lucescu este, conform Monitorului Oficial, Constantin Ioana Lucescu.
Cum, în limba română, Ioana este nume feminin, este posibil ca asta să însemne că Lucescu nu are tată cunoscut, deci ar putea fi copil din flori. La fel ca Vîntu, care în dreptul tatălui are trecut numele Natural. Prin urmare ar fi o legătură care i-a unit pe cei doi.
A doua explicație ar putea fi că prin angajarea lui Constantin Lucescu, celebru prin totala lipsă de deontologie profesională, individ care și-a călcat în picioare profesia pentru că așa i-au dictat interesele, să fie omul potrivit pentru a apăra firma pe care a construit-o din start cu scopul de a o devaliza peste ani.
Refugiat în brațele lui Măgureanu
Și cine, decât celebrul Lucescu, poate să apere mai bine ceva pe care nu-l vrei apărat? În fine, a treia ipoteză ar putea fi că generalul de divizie Lucescu i-a fost recomandat/plasat lui Vîntu de amicul său Măgureanu, cel care l-a și inventat la începutul anilor 1990. Explicația ar fi destul de plauzibilă dacă ținem cont că, o perioadă, înainte de a ajunge președintele Tribunalului Militar Teritorial București, Lucescu s-a refugiat pentru aproape un an de zile în SRI-ul lui Virgil Măgureanu (tovarășul lui de complet de judecată din decembrie 1989), la Departamentul Juridic. Sigur, ar mai putea fi și alte ipoteze, dar nu cred că vreuna dintre ele are legătură cu pregătirea profesională a lui Lucescu.
„Ieșit la pensie de mulți ani, acum mi-aș dori să susțin cursuri de Deontologie prefesională și juridică, la vreo facultate din zonă, care să atingă elementul de cunoaștere, apreciere, menținere și dezvoltare al valorilor românești din segmentele de activitate socială ale statului român“ – afirma recent cu cinism Constantin Lucescu, într-un interviu. O asemenea declarație este atât de surprinzătoare, încât ajungi să te întrebi dacă individul n-a înnebunit. Asta pentru că e absurd ca după ce ai devenit exemplu pe plan internațional de încălcare a deontologiei profesionale să susții că vrei să predai lecții de deontologie.
Acuzator mai feroce decât procurorul
avocatul-procuror Lucescu
Pentru cine-și mai amintește prestația lui Constantin Lucescu din 25 decembrie 1989, lucrurile sunt extrem de limpezi. Avocatul Ceaușeștilor a fost mai dur chiar și decât procurorul. El l-a acuzat de toate relele pământului, pe care le auzise la televiziunea lui Brateș și Brucan. Deși sarcina sa era să-l apere pe inculpat, Lucescu a transformat procesul Ceaușeștilor într-o adevărată parodie.
El a susținut ideea că inculpații aveau 400 milioane de dolari în conturi, bani furați de la gura poporului, că e vinovat de genocid, că i-a îmbrăcat pe ofițerii de securitate în haine de la Armată și i-a asmuțit asupra poporului, că a crescut copii în orfelinate – celebrii „copii ai lui Ceaușescu“ – care au fost transformați apoi în teroriști ce acționau în comandouri și ucideau fără milă gospodine prin Capitală sau prin alte orașe din țară, că a aruncat în aer sângele și medicamentul poporului.
„Domnule președinte, domnilor asistenți populari, reprezentanți din sală, este greu să pui concluzii împotriva oamenilor care, chiar și deferiți Justiției, nu vor să recunoască crima împotriva poporului român, crima de genocid, nu numai la Timișoara și București, în momentele de față, ci crima dinainte de peste 20 și ceva de ani. …Când ați căutat un act odios, de diversiune, până când Armata cu Securitatea să o puneți cap la cap și ați îmbrăcat ofițeri ai Securității din trupele dumneavoastră în ofițeri ai Ministerului Apărării Naționale, să dați iarăși o lovitură, ca Armata să nu vină alături de popor, ca poporul să urască Armata și din această degringoladă dumneavoastră să puteți câștiga timpul pentru a crește copiii de la orfelinate pentru a-i trimite în străinătate sau pentru a-i aduce ca trupe de comando împotriva poporului român. Da, a cărui popor, că nu mă refer la oameni în vârstă! Dacă ați fi împușcat unul ca noi îi împușcați pentru voința lor, dar ca să tăiați legăturile de oxigen de la capul bolnavilor, de la copii, să trageți în spitale și în bolnavi, să aruncați în aer sângele și medicamentul p
oporului?“.
În plin delir, Lucescu și-a continuat pledoaria, recunoscând că nu-i poate apăra pe inculpați pentru că sfidează completul.
„Domnule președinte, greutatea apărării, care trebuie să fie apărare și nu act de acuzare, constă în această odioasă neînțelegere a situației, astăzi și în clipa de față. În aceasta constă greutatea, în sfidarea tribunalului, în nonșalanța cu care ne luăm cățeii de altfel, ca și când suntem ridicați de pe la case pentru tot ce am făcut“. La acuzat apoi inclusiv că l-a ucis pe generalul Milea, „pentru că nu a fost de acord să tragă într-adevăr în muncitori“, toate acuzațiile sale dovedindu-se, peste timp, simple fabulații sau elemente ale unei ample campanii de dezinformare lansate în acele zile. Cînd inculpatul pe care-l „apăra“ a vrut să comenteze, Lucescu i-a cerut judecătorului Gică Popa să-i taie „microfonul“. „Domnule președinte, daca îi mai dați cuvântul în continuare considerăm că este o jignire adusă poporului român și actului de justiție românească“ – a spus „avocatul“ Constantin Lucescu înainte ca „tribunalul“ să se retragă pentru „deliberarea“ orei execuției celor doi dictatori.
Traseu de invidiat
Ulterior, civilul Lucescu avea să devină, în 10 ani, general de divizie. Meritele lui au fost acelea că a slujit eficient regimul criminal instaurat prin teroare, pe 22 decembrie 1989, de Ion Iliescu, regim care avea să întârzie cu decenii democratizarea României. Până la curtea lui Vîntu, Lucescu avea să-și croiască un traseu de invidiat. Mai întâi a devenit, alături de majoritatea membrilor completului de judecată din procesul lui Ceaușescu, „Luptător pentru victoria Revoluţiei române din decembrie 1989“ (Asociația 16-21 Decembrie). Apoi, în mod brusc, pe 20 martie 1995, deci la cinci ani de la asasinarea Ceaușeștilor, el avea să devină general de brigadă. Opt luni mai încolo, pe 27 noiembrie 1995, avocatul a fost numit judecător la Tribunalul Militar Teritorial București, al cărui președinte avea să fie numit, locul din care avea să salveze pielea multora dintre marii vinovați pentru crimele așa-zisei revoluții. El este cel care a achitat lotul generalului Rotariu, compus din ofițerii care au ordonat deschiderea focului împotriva manifestanților pe Caea Lipovei, în 17 decembrie 1989, zonă în care s-au înregistrat 6 morți și 30 răniți prin împușcare. El a apărat și alți ofițeri ai Armatei implicați în crimele din decembrie 1989. O altă declarație aberantă de-a lui a fost aceea din procesul lui Victor Athanasie Stănculescu când a spus că „locul lui Stănculescu nu este după gratii“ pentru că la Timișoara „armata avea flori pe țevile armelor“! Altfel spus, armata nu a tras la Timișoara decât, eventual, cu flori. În iulie 1997 el a demisionat de la Tribunalul Militar București, iar doi ani mai târziu a fost trecut în rezervă. Pe 1 decembrie 2000, el a fost avansat la gradul de general de divizie (două stele) în rezervă. Astăzi, el se consolează la gândul că a fost singurul din completul de judecată al Ceaușeștilor care n-a cerut condamnarea la moarte a inculpaților. „Am fost singurul care nu am pus concluzii de condamnare la moarte a soților Ceaușescu“ – a declarat el, convins că acesta este un merit. Ca să-și liniștească urma de conștiință, el declară, într-un interviu apărut recent, că la două săptămâni de la proces a mers la un preot și a dat acatiste, ca un bun creștin ce era, pentru cei doi criminali executați. „Pe 7 ianuarie 1990 am fost la biserică la un preot cunoscut, pe nume Bunescu, și l-am rugat ca printre acatistele citite sa includa înca unul cu Elena și Nicolae Ceaușescu. Reacția prompta a preotului care mă cunoștea, a adus refuzul. Suferise omul enorm din punct de vedere politic. Am fost nevoit să las lista și banii, urmând ca el să se hotărască dacă va citi sau nu acatistul. Dupa câteva zile am revenit la el si și-a cerut iertare. De atunci a citit regulat acatistul meu“. Asta este poveste pe care și-a creat-o el, încercând să arate că până și popa Bunescu a avut un moment de rătăcire deontologică atunci când lui tocmai îi revenise, chiar dacă prea târziu, conștiința profesională.
Constantin Lucescu, așa mutilat profesional, avea să se dovedească, așadar, un om de succes în România lui Ion Iliescu și, mai apoi, în crescătoria penală a lui Vîntu.
Dan Badea