D.U.I ”MATEMATICIANUL” – dosarul meu de la Securitate (I): Urmărit pentru intenția de a-l împușca pe Ceaușescu și pentru instigarea la schimbarea prin forță a regimului ceaușist

Am intrat recent în posesia dosarului meu întocmit de fosta Securitate și am decis să-l fac public, pentru că m-am săturat de ștampilele care mi s-au tot pus de-a lungul vremii de către indivizi care n-au avut, nu au și nu vor avea vreodată curajul pe care l-am avut eu, în 1987, la doar 24 de ani, înfruntând cu brațele goale, dar cu forța cuvântului, cea mai dură mașinărie dictatorială din Estul Europei, regimul Ceaușescu.

1987: Dan Badea- MATEMATICIANUL (foto transmisă la USLA, Direcția a V-a și la alte unități din Capitală, fiind suspectat de atentat la ”Conducerea superioara de partid si de stat”- adică Nicolae Ceaușescu)

Coperta dosarului meu: DUI 889 – „MATEMATICIANUL”

12.12.1987: Adresa șefului Securității Municipiului București către Securitatea Județului Argeș prin care se solicită date de interes operativ despre mine. Cu două nopți înainte începuse anchetarea mea, la sediul SMB din strada Eforie (vis a vis de Poliția Capitalei) de către colonelul Nicolae Urucu (alias Mircea Ionescu)

Cei care mi-au pus, de-a lungul timpului, diverse ștampile (securist, agent de influență al CIA, trădător etc etc), propagate în anumite medii dar niciodată verificate, pușlamale din breaslă sau din afaceri și politică, vor avea surpriza să constate că Dan Badea, adică eu, a încercat să facă singur, cu doi ani mai devreme de soroc, ceea ce o întreagă turmă de bizoni a reușit în decembrie 1989, e drept, dar asta exclusiv datorită efectului de turmă, efect care, se știe, îl transformă pe laș în viteaz câtă vreme se află însoțit de mii de alți lași ca și el.

Coperta D.U.I. „MATEMATICIANUL” – detaliu

Dosarul pe care l-am obținut de la CNSAS și despre care fusesem informat că nu există, este un Dosar de Urmărire Informativă (D.U.I.) din care lipsesc enorm de multe file, pentru că au fost depuse în dosarul profesorului Mihai Botez, disident cu care m-am asociat și care s-a dovedit a fi laș, părăsind țara (după ce-mi promisese personal  că n-o va face) asemenea oricăruia dintre românii care se satură să lupte pentru o turmă greu, sau imposibil de urnit.

Dosarul lui Mihai Botez, aflat în lucru în Decembrie 1989, a fost ars, din câte am înțeles, dar al meu, aflat în fișetele securiștilor din Urziceni-Ialomița, care au preluat urmărirea informativă a ”obiectivului”, cum eram denumit, a fost salvat și închis abia în…septembrie 1990.

Din vechiul dosar au fost salvate peste 100 de file care aveau să se adauge unui alt dosar de urmărire informativă care mi s-a deschis în septembrie 1988 și în care s-au continuat măsurile de urmărire declanșate împotriva mea după ce avem să termin Facultatea de matematică și aveam să-mi continui activitatea ca profesor într-un loc uitat de lume, dar nu și de Securitate.

Am fost urmărit de Securitate vreme de peste doi ani, pas cu pas, pentru că mi-am exprimat public intenția de a atenta la viața ”conducerii superioare de partid și de stat” – cum se numea oficial Nicolae Ceaușescu -, am îndemnat populația să se solidarizeze, printr-o scrisoare trimisă la Europa Liberă și citită pe 6 decembrie 1987, și i-am instigat pe români la revoltă și luptă pentru răsturnarea regimului dictatorial ceaușist, insistând că e timpul să facem ceva până nu va fi prea târziu.

Așa s-a ajuns ca fotografia mea mea să fie pusă rapid la ”gazeta de perete” a USLA și Direcția a V-a, pentru a fi recunoscut și reținut în cazul în care aș încerca să pătrund în vreunul dintre obiectivele apărate și să-l împușc pe Ceaușescu, ca și când eram vreun ”Rambo” autohton și nu un amărât de student revoltat dar, e drept, posesor al unui glonț de calibrul 7,62, sustras discret din unitatea în care mi-am făcut stagiul militar.

Din documentele primite în mod oficial de la CNSAS rezultă că eram numit, conspirativ, ”MATEMATICIANUL”, deși nu prea treceam pe la cursuri, având cu totul alte procupări, iar examenele mi le luam învățând în cele câteva zile din sesiune, obicei care n-a fost acceptat de titularul cursului de Ecuații cu derivate parțiale (anul III), lector Viorel Iftimie (a rămas  lector vreme de 24 de ani, în perioada 1967-1991!), care m-a ”ajutat” să termin facultatea odată cu soția (pe vremea aceea, dacă terminai facultatea împreună cu soția aveai avantajul de a primi repartiție împreună cu ea), deci după doi ani de așteptare (unii îi spun repetenție) și de inițiere într-ale jurnalisticii, filozofiei și literaturii, iar apoi, odată trezit la realitate, disidenței anti-ceaușiste. Sigur, când m-am decis să termin facultatea am învățat și am reușit să obțin 10 la Diploma de stat, pentru că nu mai era de joacă.

Mi-am luat licența în Matematică cu 10, după ce, între două anchete, am înțeles că la cea mai mică abatere voi fi exmatriculat, prin urmare am fost nevoit să învăț și să nu le dau prilejul securiștilor să mă pedepsească prin excludere din Universitate. Asta nu i-a împiedicat însă, să facă presiuni asupra profesorului meu de istorie care mi-a dat nota 4 la un examen, pentru că n-am răspuns la întrebarea ce inseamnă ”C” din expresia ”C. Sănătescu” (generalul desemnat să facă primul guvern după lovitura de stat bolșevică din 23 august 1944)? Sigur, mă uitam ca boul, la profesor, fără să înțeleg ce vrea de la mine (trebui să răspund ”Constantin” – dar eu nu înțelesesem combinația verbală, formulată de profesor, CE INSEAMNĂ C?” – aveam senzația că sunt în plin univers kafkian) și astfel mi-a spus, satisfăcut, că ne întâlnim în toamnă. În ”toamnă” eram studentul din anul IV care știa cel mai bine istoria României, după ce anchetatorul meu mi-a reproșat, ulterior pierderii acelui examen din primul semestru, că ”un om care nu cunoaște istoria țării lui, nu poate să înțeleagă rațiunile unui geniu precum Ceaușescu și rolul său în modernizarea României”…

Deși tot timpul am crezut că urmărirea informativă în cazul meu s-a declanșat după citirea scrisorii mele de protest la Europa Liberă, în seara de 6 decembrie 1987, aflu acum, cu o întârziere de 26 de ani că altul a fost motivul invocat de securitate pentru deschiderea D.U.I. ”MATEMATICIANUL”: INTENȚIA DE ATENTAT LA VIAȚA LUI NICOLAE CEAUȘESCU.

Cum s-a ajuns aici am aflat și eu, cu stupoare, luna trecută, citind filele dosarului meu.

Am fost ”turnat” de o fătucă pe care Securitatea mi-a plasat-o cu cinism în camera de cămin din Grozăvești, pe perioada vacanței de vară, cămin în care rămăsesem așteptînd să fie difuzată scrisoarea trimisă la Europa Liberă și să nu mă aresteze Securitatea de acasă.

Turnătoarea, cu numele conspirativ ”Popovici Aurora”, era o ”coristă” din Reșița – Caraș Severin, venită să filmeze pentru spectacolul din 23 August,  care m-a tras de limbă (la figurat, desigur) și a obținut informații suficente pentru deschiderea în regim de urgență a unei supravegheri informativ-operative pe 02.11.1987, cu cinci zile înainte de a mă căsători.

Iată ce raporta ”corista” trimisă de Securitate în camera mea de cămin din complexul studențesc Grozăvești.

”(…)În perioada 8-10 august, am cunoscut un student pe nume BADEA DAN, ce avea o restanță la matematică și locuia în același bloc cu noi.

Din cele discutate cu acest student, am observat că vorbea tot timpul de schimbarea regimului, de un atac împotriva forurilor și a conducerii țării și de o grevă a studenților ce a avut loc în iarnă, de unde s-a ales cu lovituri, iar un bun prieten al său a fost arestat. Am dedus că ar avea din nou aceleași intenții și mai ales procurarea unui instrument sau chiar pușcă îl tentează și nu știe cum ar face să-l construiască el, asemenea instrument. De asemenea îmi vorbea că ar avea legături foarte strânse cu anumite grupuri de studenți din Iași și Timișoara cu care corespondează direct sau prin poștă, urmând din nou a avea loc o ședință a lor după care va urma poate o lovitură.

Vorbea de regimul nostru, vorbea de regimul de la București, de condițiile inumane (cuvântul, ca și altele îi aparține) în care pot trăi acești oameni și de altfel vorbea că noi, românii, suntem niște lași pentru că nimeni nu încearcă nimic și nimeni nui vrea să se unească pentru a distruge acest regim. Vorbea de calea comunismului cu un aer batjocoritor, vorbea de conducerea țării cu un aer de criminal, un fanatic, cum numai în filme am văzut. Tot timpul folosea termenul ”noi” vom întreprinde orice acțiune pentru a realiza această schimbare.

Toate discuțiile s-au purtat în prezența fratelui meu de 17 ani, în camera lui BADEA DAN, cămin Grozăvești, bloc D, et.3, camera 302, Splaiul Independenței 204, sector 6.

Pe studentul BADEA DAN îl mai cunoaște din aceeași perioadă (cenzurat), care lociuiește în căminele din Calea Caransebeșului, care s-a îndrăgostit de BADEA DAN, dar acesta a respins-o, preferând relațiile cu mine. În acest sens am făcut schimb de adrese și urmează să corespondăm.

(…)L-am testat dacă vrea să treacă frontiera de stat fraudulos și nu este preocupat de acest lucru, ci numai de schimbarea regimului de la noi din țară

(…)Citește foarte mult, din diverse domenii,, și are preocupări literare, afirmând că i s-au publicat câteva poezii. Am văzut în camera lui mai multe înscrisuri care exprimă concepțiile sale negative despre societatea socialistă și un fel de articol la adresa lui ADRIAN PĂUNESCU pe care îl detestă ca om.

Este pasionat de filozofie și psihologie, iar înscrisurile pe care le avea în cameră erau dactilografiate la mașina de scris. (…)

Reșița, 9 sept.1987

ss/”Popovici Aurora”

Observații:

”Nota este de primă sesizare, furnizată în urma pregătirii ce i s-a făcut anterior” – scrie cpt. Vasiluță Profir, Șeful Serviciului I – corespondentul Direcției I Informații interne la nivel de județ.

09 sept. 1987: NOTA ”coristei” din Reșița, de la care a început totul. Sunt descris ca un fanatic dispus să comită un atentat și să participe la schimbarea ”regimului de la București”. (pag.1)

9 sept. 1987: NOTA ”coristei” din Reșița, de la care a început totul. Sunt descris ca un fanatic dispus să comită un atentat și să participe la schimbarea ”regimului de la București”. (pag.2)

De aici a pornit, oficial, totul.

17 sept. 1987: Adresa oficială prin care Nota sursei ”Popovici Aurora” a fost trimisă, de la Direcția I, la Securitatea Municipiului București. Prenumele meu apare ION în loc de DAN – semn că și securiștii mai greșesc uneori.

În realitate însă, cred că deschiderea DUI a fost un pretext, pentru că Securitatea aflase că trimisesem încă din vară o scrisoare la Europa Liberă, dar trecuseră deja câteva luni și aceasta nu fusese difuzată. Prin urmare, cred eu, au trecut la acțiune, crezând și ei, ca și mine, că Scrisoarea nu va mai fi difuzată. Au avut însă și ei o mare surpriză! Protestul meu a fost radiodifuzat abia după cinci luni! Culmea, chiar de ziua ”conducerii superioare de partid și de stat” (dar și a socrului meu!), adică de Sf. Nicolae.

Am explicat, cu câțiva ani în urmă cum am ajuns să mă revolt împotriva regimului ceaușist deși, la acea vreme, credeam că socialismul reformat este o alternativă la dictatura ceaușistă, lipsa de informație făcându-mă să nu iau în calcul faptul că socialismul în varianta Ceaușescu era deja un experiment ratat.

Am explicat și faptul că nu am profitat de gestul meu de revoltă, că n-am urlat ca Dinescu, pe sticlă, pentru curajul de a-l înfrunta pe Dictator, că n-am cerut funcții sau aplauze pentru un gest care mi s-a părut a fi normal în vreme ce tuturor celorlalți li s-a părut a fi o nebunie, și li s-a părut a fi așa din lașitatea și comoditatea specifice neamului astuia de bizoni imbecilizați, un neam altoit cu hoți, curve, ciutaci, chirieaci, ronci, adică derbedei și pușlamale care care nu au nimic în comun cu demnitatea de a fi om și a-ți respecta neamul, steagul și pământul în care te așteaptă strămoșii tăi. Un neam care a dat și genii, dar și idioți și hoți care s-au înmulțit astăzi parcă mai mult decât în orice altă perioadă din istoria României.

Deși atunci mă gândeam că gestul meu va face ca, peste ani, fiul meu să ducă o viață mai bună, în libertate, îmi dau seama acum, după atâția ani, că poporul ăsta n-a meritat un astfel de gest, de vreme ce fiul meu a trebuit să părăsească România ca să fie liber și să poată studia la o facultate de prestigiu și într-o țară în care valorile sunt respectate.

”Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci treisprezece ani de temniţă pentru un popor de idioţi! De asta numai eu am fost în stare…” – spunea Țuțea, argeșean de-al meu, după alegerile din 20 mai 1990.

Eu n-am făcut temniță, pentru că mi s-a aplicat metoda ”influențării pozitive” – anchetatorii mei fiind siguri că beneficiez de protecție din exterior, deși eram singur cuc.

Eram, cum spuneam, un puşti de 24 de ani, un student revoltat care refuza să se imbecilizeze alături de ceilalţi şi care se gândea la ce va zice fiul său, peste ani, în cazul în care nu va face ceva pentru a schimba în bine viitorul României. Aşa gândeam atunci şi habar nu aveam ce trebuia să fac. Am prezentat, într-o postare mai veche, gestul meu din 1987 și urmările lui.

Nu știam atunci cum vedeau anchetatorii mei cazul, ce eforturi făceau pentru a mă supraveghea și a pricepe cine sunt, ce vreau și cum de am avut curajul să-mi dau numele și adresa, ambele reale, spre a fi difuzate la Europa Liberă.

Era o sfidare pe care mintea de securist n-o putea pricepe deoarece frica părea atunci suverană iar  cei care protestau erau imediat săltați și duși. În cazul meu au procedat cu extrem de multă atenție, încercând să descopere rețeaua din care fac parte. Rețea care n-a existat. Eram doar eu și revolta mea.

Pentru cei care nu știu ce-a însemnat libertatea de exprimare înainte de 1989, este un exercițiu util parcurgerea dosarului meu, iar pentru cei care știu este bine să afle că au existat și oameni altfel decât au fost ei. Români care au riscat totul pentru viitorul lor. Unul dintre ei am fost eu. Un anonim care s-a săturat să fie înjurat și privit cu suspiciune de alogeni, mercenari sau de șmecheri din lumea presei, pentru că are curaj, demnitate și onoare pe stil vechi.

Întîmplarea face că acum, ca și atunci când am amintit pentru prima oară despre trecutul meu, după ce numele mi-a apărut pe o listă a celor care, în accepțiunea Europei Libere, erau considerați disidenți, sunt șomer. Mai mult decât atât, blogul pe care mi-am prezentat și exprimat opiniile în mod liber, badeadan.blogspot.com (Adevăruri necesare, prin Investigații la Cheie) a fost eliminat de niște birocrați de la Google, care au luat de bune minciunile spuse de niște escroci pentru care am fot nevoit să lucrez pe post de sclav, ca fiul meu să-și poată face studiile în libertate.

Să ai un trecut ca al meu și să ajungi să slujești tot ce-ai urât în viață, iar apoi să devii șomer pentru că n-ai mai putut suporta umilința cu care ai fost tratat zi de zi, vreme de doi ani, este o palmă pe care am resimțit-o mai dureros decât pumnul greu primit în cap, pe la spate, de la un sergent major care s-a simțit jignit când i-am spus colonelului îmbrăcat în civil care mă interoga, în prima noapte de anchetă din subsolul sediului Securității Municipiului București de pe strada Eforie, că eu ”nu discut cu sergenții majori”. Nu știam că în față aveam un colonel și în spate, păzind ușa pe interior, un sergent major care avea să mă trăznească din senin, de mi-au pocnit oasele gâtului, izbindu-mă cu capul de masă.

Și pentru că, după modul în care a decurs anchetarea mea, sunt convins că motivul real al declanșării urmăririi împotriva mea și a familiei mele (soție, parinți, socri, frați, cumnați) a fost scrisoarea trimisă la Europa Liberă și difuzată în seara de 6 decembrie 1987, iar în materialul anterior am reprodus-o în forma în care a ajuns la Europa Liberă (eu primind o copie a ei în 1991, de la un angajat al acelui post de radio, Liviu Tofan), reproduc mai jos modul în care transcrierea acelei scrisori a ajuns pe masa generalului maior Bucurescu Gianu, șeful Securității Municipiului București.

Scrisoarea semantă de mine si difuzată la Europa Liberă pe 6 decembrie 1987, fiind citită de Ioana Măgură Bernard și Vlad Georgescu (pag1)

pag 2

pag3

Scrisoarea semantă de mine si difuzată la Europa Liberă pe 6 decembrie 1987, fiind citită de Ioana Măgură Bernard și Vlad Georgescu (pag 4)

Plicul ce conținea scrisoarea mea transcrisă de pe bandă pe care fusese înregistrată de la Europa Liberă de către mr. Lopătitza Tiberiu, transmis secretarului de stat din DSS, Bucurescu Gianu, adjunctul generalului Vlad Iulian

Iată și conținutul scrisorii așa cum a fost trimis la postul de radio Europa Liberă:

”DOMNULE BOTEZ

Starea de fapt existentă în ţara noastră a devenit de nesuportat. Suntem, în revolta noastră, solidari cu fiecare fibră a acestui neam de victime, de exploataţi: Poporul român. Acest popor se află azi într-un punct critic al existenţei sale: e pe cale de a fi mutilat; e vorba de conştiinţa lui hărţuită, sărăcită, deformată. Această conştiinţă este azi redusă la o singură dimensiune: a supravieţuirii necondiţionate, a supravieţuirii oricum.

Cultura, arta, literatura, ştiinţele, hrana spirituală a acestui popor, au încetat de mult să mai fie o coordonată a vieţii. Totul este kitch, pentru că totul stă sub semnul nonvalorii. Spiritualitatea românească se află într-o criză teribilă, de neînchipuit.

Generaţia de schimb, de mâine, a cărei impotenţă se pregăteşte azi ca şi ieri în creşe, grădiniţe, şcoli, această generaţie va primi ca pe o moştenire criza şi o va adânci, o va amplifica.

Mergem cu paşi repezi, planificaţi spre sinucidere, spre sinuciderea spirituală, spre mutilarea naţiunii române.

E timpul să facem ceva, cât nu va fi prea târziu, pentru această naţiune, pentru copiii care-şi aşteaptă rândul la sterilizarea culturală, pentru viitorul patriei noastre.

Cauza …alienării omului şi a muncii sale, cauza nivelului inuman de scăzut al vieţii materiale şi spirituale, cauza răului –într-un cuvânt – din ţara noastră, nu este decât aceasta: Puterea. Puterea dictatorială, iată ce a generat criza materială şi spirituală în care ne aflăm.

E un adevăr incontestabil, aceasta, pentru că poate fi demonstrat, argumentat în cele mai mici amănunte, aşa încât să poată fi înţeles şi de cei mai fanatici adepţi ai regimului. În ceea ce mă priveşte, personal, sunt dispus să fac orice sacrificiu ar fi nevoie pentru ca poporul român să aibă parte de o viaţă mai bună. Pentru ca românii să fie dezrobiţi material şi spiritual, să fie liberi.

Consider că e de datoria mea ca român să mă angajez în lupta pentru dobândirea pâinii şi a libertăţii neamului meu. Şi pe mine mă priveşte starea de lucruri din ţară şi dacă eu nu fac nimic pentru a o schimba, atunci nimeni nu va face ceva pentru asta. Dacă eu, care sunt direct implicat ca obiect al acestui regim şi al politicii sale, dacă eu ca victimă conştientă mă resemnez, acceptând această condiţie fără a mă revolta, atunci nu fac altceva decât să încurajez regimul în activitatea sa destructivă.

Analizând „Dimensiunea românească a existenţei” a lui Mircea Vulcănescu, Eugen Simion sublinia: „Românul nu este aplecat spre lucrul practic, românul nu este un spirit imperativ, starea lui normală e lipsită de sentimentul gravităţii existenţei, dar din când în când, are un sentiment „kairotic”,  în el se aprinde ideea unei prefaceri bruşte şi intră sub dominaţia lui „acum ori niciodată”, după care recade în somnul marilor cicluri, redevine surâzător şi indiferent la evenimente. (E.S., Jurnal german – 85, pp 199-200).

A sosit timpul lui „acum ori niciodată”, domnule BOTEZ. Teroarea îndelungată care a apăsat asupra poporului român i-a dat acestuia o nouă dimensiune: frica. Poporul nostru nu a fost un popor fricos, ne-o spune istoria. El a devenit fricos. El a avut parte de dominaţie străină, dar a ştiut să se menţină, să se organizeze, să lupte şi să-şi capete independenţa, să realizeze Unirea, să devină singur stăpân pe destinele sale.

Iată însă că din mijlocul acestui popor s-au ridicat (trădătorii) asupritorii. Au fost poate, revoluţionari, au fost poate animaţi de idei revoluţionare, dar n-au fost consecvenţi cu ei înşişi, cu idealurile pe care le reprezentau, n-au ştiut să se ridice la  nivelul încrederii acordate de cei simpli, de cei sărmani, de cei care s-au aflat în primele linii  pe fronturile tuturor războaielor ce le-au purtat.

Reprezentanţii poporului, fiii acestui popor, s-au transformat în vampirii care au supt sângele naţiunii. Toţi au început prin a fi cu poporul şi au terminat prin a trăda acest popor. Meschini, venali, inculţi, aceşti vârcolaci au invadat fotoliile puterii şi de acolo au dirijat distrugerea ţării, a culturii şi a valorilor sale. Clasa conducătoare a devenit o clasă de privilegiaţi. E o clasă nouă aceasta: nu sunt nici muncitori, nici ţărani,. Nici intelectuali. Se numesc privilegiaţi, o pătură  nouă socială, pătura superioară. Ea a perpetuat puterea şi ea o va menţine. Din mijlocul ei s-a ridicat dictatura, regimul dictatorial. Totul a fost pus de acum în slujba puterii şi sub controlul ei. A fost întărit aparatul poliţienesc intern- Securitatea; populaţia a sfârşit prin a deveni cobaiul Securităţii. Orice act de revoltă al oamenilor este reprimat cu cruzime, orice revoltă este înăbuşită. Frica s-a generalizat, a devenit o constantă a vieţii.

Frica a îngenunchiat poporul român. Frica de duşmanul din umbră, de cel care te vinde şi primeşte bani pentru asta, de iuda care a supt ca şi tine de la acelaşi sân, de victima inconştientă – căci până şi trădătorul acesta este o victimă, care adulează regimul. Trebuie găsite cât mai grabnic soluţii prin care acest popor să-şi învingă frica, să se unească, să se scuture şi să-şi strivească lipitorile sub călcâie.

Această frică trebuie înţeleasă în primul rând, trebuie conştientizată. Adică fiecare om să înţeleagă de ce îi este frică, ce i se poate întâmpla „dacă”.

E un paradox  cum poate să-i fie frică unui om care suferă de foame, de frig, care vede în jur numai corupţie şi birocraţie, care munceşte şi nu este plătit pe măsură, care este înjosit, maltratat, umilit, care simte asupra lui ochii întrebători, nevinovaţi şi acuzatori ai copiilor înfometaţi, micşoraţi de frig, ochi pe care  nici un părinte nu ar dori să-i vadă astfel; e paradoxal cum nu-şi dau seama aceşti oameni că nu-şi pot salva copiii, dacă la ei nu se gândesc, decât ridicându-se şi luându-şi singuri – dacă altfel nu se poate – drepturile lor fundamentale. E paradoxal cum de  nu înţeleg că sunt victime şi să acţioneze în consecinţă.

Dar ce li se poate întâmpla mai rău?

Să fie bătuţi, schingiuiţi, omorâţi? Nu vor fi omorâţi pentru că nu poate fi omorât un popor întreg. Dacă nu se va găsi o cale de a se dialoga cu puterea, atunci vor fi şi victime. Doar lipsa sacrificiului face irealizabilă victoria. Deci sacrificiile sunt în firea lucrurilor, sunt necesare.

Oricum, dacă pe mine mă vor omorî, va rămâne fratele meu care să continue lupta, dacă şi pe el îl vor omorî, va continua fiul surorii mele, dacă ne vor omorî pe toţi, vor rămâne copiii care să ne răzbune, sau să ne continue spiţa. Conştiinţa celor din jur a suferit şi suferă în continuare mari transformări.

Oamenii sunt îndobitociţi, înrăiţi, sunt asmuţiţi unii împotriva altora, şi din învălmăşeala încăierării lor nici unul nu se alege cu ceva, sau dacă vreunul câştigă, atunci acel câştig e iluzoriu: o victimă nu poate câştiga nimic de la o altă victimă. Câştigul încăierării nu poate fi decât al călăului, al regimului-călău căci astfel, demolându-se una pe cealaltă, victimele uşurează munca gâdelui (călăului) care, neconştientizat ca fiind cauza încăierării, rămâne mascat, absolvit adică, aparent, de vină.

În fine, iată ce trebuie să cunoască oamenii: cauza răului. Această cauză este, după cum spuneam, Puterea Dictatorială. Şi cei care nu ştiu încă, trebuie să afle acest adevăr, pentru că mai sunt încă oameni care îşi închipuie că Preşedintele nu ştie ce se întâmplă în ţară: nu numai că ştie, dar este şi principalul vinovat, principalul răspunzător de această situaţie.

Acest geniu – cum îi place să i se spună – al întunericului, care doar cu HITLER sau STALIN se poate compara, acest om diabolic care a ştiut să înşele aşa de uşor încrederea poporului n-a făcut în acest timp decât să-şi întărească regimul dictaturii personale şi să-şi ducă la îndeplinire cele mai extravagante idei megalomanice. În timp ce oamenii suportau cele mai inumane restricţii alimentare şi de combustibili, regimul finanţa construcţia canalului, canalizarea Dâmboviţei, construcţia Centrului Civic etc. etc.

Cultul personalităţii, împins până la paroxism, până dincolo de limitele umanului, ne-a secătuit vocabularul de superlative, ne-a forţat să inventăm sintagme imposibile, să spargem tiparele – altfel, atât de flexibile – gramaticale, acest cult i-a dat preşedintelui NICOLAE CEAUŞESCU convingerea că, pentru el, totul este posibil! Dar ce este imposibil când dispui de un popor de sclavi? (mă mir că nu a avut curajul să-l ia pe GORBACIOV de guler şi să-l dea afară din Sala Palatului când acesta din urmă a început să vorbească despre om şi democraţie!).

Un om bătrân remarca odată, într-o noapte, mergând pe străzile unui orăşel din provincie: „Puţină lumină să mai fi fost şi era exact ca în timpul războiului!”. Românul găseşte timp să mai şi râdă.

„Construim socialismul cu poporul şi pentru popor”, iată ce ne spune secretarul general al PCR-ului. Cine „construim”? Noi privilegiaţii, noi partidul, noi NICOLAE CEAUŞESCU? Noi, aceştia care construim de la tribuna oficială, noi, din moment ce construim cu poporul înseamnă că suntem parte separată de acest popor, că adică, în ţară, există două tabere: NOI şi poporul. Aşa rezultă, aşa şi este: poporul de-o parte, privilegiaţii de cealaltă. Altfel ar fi fost dacă ni s-ar fi spus de la înalta tribună: Noi, poporul, construim socialismul pentru noi înşine! CU, această prepoziţie a dat totul pe faţă. Ea este bine pusă acolo, pentru că exprimă un adevăr ascuns, refulat (Freud avea ceva bun în teoria lui).

Domnule BOTEZ, iertaţi-mi această ieftină incursiune în teoria refulării, nu mi-o luaţi ca pe un act de neseriozitate, dar m-am gândit că dacă mă vor omorî după ce aceste rânduri vor vedea lumina tiparului sau vor fi citite pe calea undelor, n-ar fi rău ca românul să mai schiţeze şi un zâmbet…

Căci iată, românului i-a fost luat totul pentru a i se da în schimb – chipurile – totul. Ce a primit în schimb? Pâine pe cartelă, ulei pe cartelă, zahăr pe cartelă, benzină pe cartelă, cultură pe cartelă, dragoste pe cartelă, copii pe cartelă, viaţă pe cartelă? De ce să ne fie ruşine că suntem români? De ce suntem arătaţi cu degetul de ultimul şomer din capitalism, de întreg Occidentul? De ce suntem supranumiţi „Etiopia Europei”? Unde-i mândria nopastră de români? Unde sunt oamenii noştri de cultură, de ştiinţă, de bine? De ce pleacă oamenii din ţară şi preferă exilul, moartea, chiar, pe frontieră, vieţii din România de azi?

Unde ne este cultura? Unde ne sunt valorile? Unde ne sunt copiii şi bătrânii bolnavi şi flămânzi care n-au putut trece pragul atâtor restricţii impuse de regim?

Unde este tinereţea pe care orice om trebuie s-o aibă la 24 de ani şi care mie mi-a fost refuzată?

Cine va răspunde la aceste întrebări şi la multe altele, în faţa omului, în faţa istoriei? Şi cine va fi făcut răspunzător pentru ele?

De  ce trebuie să mori, sau să te aştepţi să fii omorât după ce rosteşti adevărul?

Sunt pentru socialism, domnule Botez, dar pentru adevăratele idei socialiste, pentru egalitatea în drepturi şi îndatoriri, pentru democraţie, pentru umanism, pentru promovarea valorilor, pentru cultură, pentru bunăstare, pentru pace. Până şi pacea, această necesară condiţie a menţinerii vieţii pe Terra, până şi aceasta a fost transformată într-o mască a regimului de la noi. Această mască ascunde dorinţa regimului de „neamestec în treburile interne”. Pentru a exista, pentru a putea tăia şi spânzura după bunul său plac în ţara noastră, regimul are nevoie de acest „neamestec”. Vrea siguranţa păcii dincolo de hotare căci dacă şi-a întărit atât de mult armătura interioară, singura cale pe unde s-ar mai putea face presiuni asupra lui, ar fi din exterior. Dar iată, între graniţe nu există deloc pace, se duce un război surd, rece, între regim şi populaţie, între călăi şi victime, între victime şi victime.

S-a ajuns în aşa hal încât foarte mulţi sunt aceia care-şi doresc o invazie a ungurilor(!) sau ruşilor (!), un ajutor de la Gorbaciov, pentru că, îşi spun ei, aceasta ar fi singura cale spre normalizarea vieţii, spre răsturnarea regimului dictatorial de la Bucureşti. E timpul ca oamenii să înţeleagă că nu va veni nimeni din afară să le rezolve problemele, că ei înşişi sunt  interesaţi şi în măsură a le rezolva.

Am pornit de la a ne vinde între noi şi am ajuns la a ne vinde altora… Ne vindem altora: omul, viaţa, liberatea sunt convertite în dolari, în mărci, şi se exportă. Statul exportă copii în schimbul a câtorva sute de dolari, statul român îşi exportă etnicii germani pe câteva mii de mărci! Cine dacă nu sclavii sunt trataţi ca o marfă? Cum de s-a putut ajunge aici?

Domnule Botez, eu nu sunt decât unul dintre cei mulţi, un reprezentant al victimelor, eu însumi sunt o victimă, un reprezentant al generaţiei de sacrificiu pe care aş dori-o a fi ultima generaţie de sacrificiu. Pe umerii notri apasă povara reconstrucţiei acestei ţări, a reparării pagubelor pricinuite de holocaustul dictatorial, iar pe umerii celor din generaţia d-voastră mai mult apasă povara răspunderii. Căci aţi fost generaţie de sacrificiu şi, iată, ne-aţi sacrificat şi pe noi. Şi aşa cum noi acuzăm generaţia d.voastră, tot aşa generaţia mea va fi acuzată de generaţia copiilor noştri în cazul în care ne va fi frică să acţionăm hic et nunc!

Trebuie să ne solidarizăm, să ne organizăm, să organizăm poporul, să-l punem în mişcare, să ne recăpătăm drepturile noastre fundamentale, căci poporul suntem noi, victimele de azi, fiecare-n parte şi toţi laolaltă. Avem nevoie de dezrobirea morală şi spirituală, avem nevoie să fim cu adevărat liberi!

Avem ceva care ne uneşte: revolta!

Pasiunea revoltei – spunea Nicoale Balotă – analizând Omul Revoltat al lui Camus – izvorăşte dintr-un preaplin al iubirii, al nevoii de unire. Aparent negativă, revolta e profund pozitivă, căci ea revelează ceea ce la om e întotdeauna de apărat. De apărat e o valoare. Ceea ce se apără e o solidaritate. Şi, tot el, în acelaşi studiu, scria: „omul revoltat este cel care spune Nu, cel care refuzând o adeziune, nu renunţă la acţiune. Negaţiei sale îi e complementară o afirmaţie la fel de netă. Revoltatul e convins că are dreptate, ceva ce presupune încredere în propria raţiune, opunându-se unei nedreptăţi ca unui dat iraţional. Revolta implică încrederea în sensul acţiunii, în valoarea pe care o urmăreşte, ca şi afirmarea nonsensului, a nonvalorii care trebuie eliminată. În lumea revoltei omul îşi dă seama că există în el un dat cu care merită să te identifici, că orice mişcare de revoltă invocă tacit o valoare. Între solidaritate şi revoltă există o condiţionare reciprocă: solidaritatea oamenilor se întemeiază pe mişcarea de revoltă şi aceasta, la rândul ei, nu găseşte o justificare decât în această complicitate. Orice revoltă care distruge solidaritatea încetează de a fi o revoltă. Conceptul însuşi al revoltei se întemeiază pe dorinţa de a nu-şi reglementa voinţa numai pe plan individual, de a nu te mântui singur. Mă revolt, deci suntem!- declară omul revoltat”.

Despre frică nu poţi vorbi decât după ce tu însuţi ai cunoscut-o, tu însuţi ai fost hărţuit de ea. Te-ai luptat cu ea şi ai învins-o, sau dacă nu ai învins-o, ai înţeles-o cel puţin şi eşti în felul acesta pe cale de a o învinge. Când poţi spune că ţi-ai depăşit frica? Cred că numai atunci când poţi spune, pe drept cuvânt, că nu mai ai ce pierde, când după ce ai pierdut totul, după ce ai văzut că toate drumurile îţi sunt barate, că nu există nici o cale dreaptă, curată, spre a te afirma ca om, după ce te-ai convins că eşti deposedat de tot şi de toate, că eşti o victimă nevinovată, că eşti forţat să intri în hora trădătorilor împotriva voinţei tale, ei bine, după toate acestea ţâşneşte în tine revolta. Revolta împotriva nedreptăţii, împotriva adulării, a zeificării, revolta părţii împotriva întregului intrat în putrefacţie.

În dezordinea totalizatoare se aprinde scânteia unei ordini, a unei rostuiri, a unei puneri în rost a lucrurilor, cum spune domnul Noica. După ce te-ai pus pe tine însuţi sub legea lui „nu mai am ce pierde”, după ce ai înţeles necesitatea unei ordini în haosul acesta, nu mai ai de a face cu frica pentru că, oricum, nu-ţi mai aparţii. Ai devenit un om al ideii, vei lupta de acum pentru transformarea ei din potenţă în act.

Moartea nu mai prezintă importanţă, tu eşti muritor, vei muri oricum. Ideea este cea care trebuie să trăiască. Pentru că, iată, majoritatea are nevoie de ea, căci chiar dacă fiecare om din această majoritate moare oricum  odată şi odată pentru că este muritor, asta nu înseamnă că poate să şi trăiască oricum.

Eu unul nu pot trăi oricum, nu mai pot trăi oricum. Şi sunt convins că nu numai eu.

Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a trăi, pentru a mă menţine în orizontul cinstei, al dreptăţii, al omeniei. N-am pactizat până acum şi nu voi pactiza niciodată cu Puterea, cu această putere dictatorială.

Nu cred în Dumnezeu, dar respect credinţa părinţilor şi a strămoşilor mei, a neamului meu. Dacă ea, credinţa, va trebui să dispară, atunci va dispărea de la sine, nu trebuie demolate cu forţa lăcaşurile de cult pentru asta. Nu poţi intra cu buldozerul în sufletul oamenilor. Cum de n-au înţeles reprezentanţii puterii că omului, celui care trăieşte într-un crez, îi poţi lua totul, chiar şi carnea i-o poţi smulge, dar nu-i poţi lua credinţa?!

Populaţia nu trebuie văzută şi tratată ca o turmă, căci ea este alcătuită din persoane concrete, din individualităţi distincte. Omul nu trebuie tratat ca o vită socială, el nu trebuie depersonalizat într-atât încât să fie confundat cu animalele de povară şi manipulat asemeni lor. El nu trăieşte ca să muncească, ci munceşte ca să trăiască. Munca este o necesitate a supravieţuirii. Ea nu trebuie confundată cu viaţa, ea nu este şi suficientă. Există trebuinţe, necesităţi, aspiraţii nu numai de ordin material, ci şi de ordin spiritual, căci omul are şi viaţă spirituală.

Acestea sunt adevăruri elementare de care regimul nu catadicseşte să ţină cont. Pentru el, omul din popor nu are viaţă spirituală căci din politica pe care o duce nu rezultă aşa ceva. Pentru el probabil intelectul sălăşluieşte numai în vilele partidului şi este tapiţat cu lemn de trandafir.

Însuşi Kant dacă ar mai trăi ar face greva foamei în faţa ambasadei române din Berlin, dacă ar afla părerea regimului de la Bucureşti despre intelect. Chiar şi Erasmus s-ar sinucide. Îţi vine să te dai capul de toţi pereţii, să le plângi de milă celor din jur când vezi în ce hal au fost aduşi.

Auzi: savant de renume mondial la Pluguşor! Romantism revoluţionar! La cererea oamenilor muncii, duminică se lucrează! Trebuie să recuperăm munca patriotică! Cel mai iubit fiu al poporului, Întâiul erou, cel mai erou dintre eroi!  etc. etc. Se aude că începând de la anul ziua de naştere a preşedintelui Nicolae Ceauşescu va fi decretată cea mai mare sărbătoare a României! Asta ca o încununare a…

E sfârşitul lumii, domnule Botez! Ori facem ceva pentru oameni, ori dacă nu, ne călugărim! Dăm bisericii dreptate, găsim imediat explicaţia, nu ne mai batem capul cu monstruozităţi, vom spune că e voia Domnului, vom sta liniştiţi şi ne vom aştepta sfârşitul. Cale de mijloc nu există, cel puţin pentru mine. Arhimede avea  nevoie de un punct de sprijin, eu am nevoie de d.voastră, de oameni ca d.voastră, de cât mai mulţi astfel de oameni.

Trebuie să protestăm. România nu poate, nu trebuie să se sinucidă. De aceea am considerat că este necesar să vin la d.voastră, să fac cunoscute public aceste opinii, să mă declar om şi să  lupt pentru oameni. Încă nu este totul pierdut.

Mă numesc DAN BADEA şi sunt student în anul al treilea al Facultăţii de Matematică a Universităţii Bucureşti. Stau în Complexul Studenţesc Grozăveşti, strada Splaiul Independenţei nr.204, Bloc D, camera 302, am domiciliul stabil în localitatea Petreşti, comuna Coşeşti, judeţul Argeş, nr.216. Sunt român şi nemembru de partid. Am 24 de ani.

Acestea mi-au fost opiniile, acesta crezul, acesta sunt. Sufăr pentru această biată Românie şi mă voi sacrifica pentru ea. Ceea ce nu ştiu prea bine este cum să mă fac util cu adevărat acestui popor de victime. N-am încă experienţa luptei destul de bogată. De aceea am venit la d.voastră.

Dan Badea

2 iunie 1987

Bucureşti”

Dan BADEA – ”MATEMATICIANUL”

(va urma)